In ciuda timpului, nu vrem sa fim singuri. Nicicand. Tot timpul avem nevoie de altcineva. Sa treaca timpul care mai apoi sa-l plangem. Sa ne gasim tot timpul o justificare pentru existenta asta fara rost, pentru ca in final, nu facem nimic decat pentru asta.
Cautam tot timpul sa facem ceva, sa dam valoare existentei. Cel mai rapid raspuns il primim de la celalalt – asta se intampla de cand esti un tanc, pana ajungi la batranete. Apoi vrei o cariera sau poate ceva care pur si simplu sa ofere o valoare in fata ochilor tai – ca ai facut ceva in viata asta. Chiar daca ziua maturi strazile orasului si noaptea canti sau citesti – tot timpul incerci inconstient sa dai o valoare existentei asteia. Cel mai rau e ca ajungi la un punct cand renunti. Orice ai face, intri in monotonie (oricat s-ar lauda altii ca ei nu au o viata banala, tot acolo ajung): mergi la lucru, vi acasa, a doua zi incepi de la inceput si poate in weekend mai arunci cu zarurile la o betie. Chiar daca faci asa (ca mai sunt atatia care cred ca daca sunt artisti evita banalitatea) tot exista a doua zi cand inevitabil vei repeta ceva ce ai facut in trecutul recent. Traiesti ca pictorii francezi, fara bani, stai ziua pe la colturi incercand sa-ti vinzi operele si noaptea patrulezi, incerci sa gasesti un loc nou sau un ceva (orice) nou, ca sa-ti dai impresia ca nu esti banal si tot acolo ajungi, numai la un alt nivel – nu totdeauna superior.
Dupa cum spuneam, viata nu iti rezerva nici un prieten. Mai mult nu iti rezerva nici un scop. Absolut nici unul. Nu iti ramane decat sa-ti dai tu valoare lucrurilor care le faci, le-ai facut sau le vei face. Si asta, intr-un final, nu dovedeste cat suntem de disperati sa ne justificam existenta? Ba in celalalt, ba in ce facem. Nu putem sa alegem nasterea noastra. Suntem pur si simplu “aruncati in lume” – vorba lui Heidegger, ca mai apoi sa incercam cu disperare sa gasim un rost. Cine imi poate spune ca stie rostul sau? Cine poate sa-mi spuna ca ceea ce face: canta, deseneaza, lucreaza, inventeaza, instaleaza pc desktopuri, curata strada, apara dreptatea, conduce societatea, hraneste pe cei nemancati s.a.m.d. – este scopul lui? Este doar alegerea lui, iar asta nu dovedeste absolut nimic. Un scop ultimo, presupune probabil un scop dat. Unul de care nu te poti feri, un lucru necesar care nu il alegem noi, ba cineva sau un Ceva (probabil) de “rang” mai mare, orice ar fi – fie Divinitate. Aici pot sa-i inteleg pe cei ce urmeaza drumul religios. Cred ca pe undeva, religia (dincolo de toate aspectele econimice, sociale – pentru ca astea sunt oricum sunt problematici impertinente pentru oameni care vor sa gaseasca scuza pentru necredinta lor – in loc sa priveasca si aspectul spiritual, recunoscand necredinta fara sa puna religia la colt
